Față în față cu realitatea

Social media mi-a acaparat o mare parte a vieții, a minții, a ajuns să-mi controleze acțiunile, uneori chiar și modul de a gândi; fapt pe care am ajuns să-l conștientizez, alegând să-l ignor pentru a “rezolva” problema.

Totuși, am ales să particip în proiectul Erasmus+ “Face to Face-Loading to Real Life”, desfășurat în localitatea Miłków din Polonia. Înainte de a mă gândi la soluționarea propriei probleme, am ales să cunosc poveștile altor oameni și, ca în fiecare proiect Erasmus+, impactul lor a avut un efect incomensurabil asupra mea. Pe lângă dependența de social media, oamenii au fost binevoitori înspre a împărtăși experiențele lor legate de dependență în general și, natural, am ajuns la arhicunoscutul proces de “oversharing”. Ceea ce ameliorează, însă, acest proces este posibilitatea de a nu mai revedea indivizii în cauză prea curând și lipsa scopului practic al folosirii informației personale pe care am dezvăluit-o.

Am învățat faptul că social media reprezintă o problemă nu numai în rândul tinerilor, de la vârste înfiorător de fragede, ci și în rândul adulților până la vârste cât mai înaintate. Toată lumea mizează pe transmiterea informației, pe care o facilitează rețelele de socializare, dar nu se încorporează în acest tablou monoton și transmiterea unor mesaje care pot afecta profund receptorul. Tocmai această parte lipsită de culoare a constituit subiectul principal al proiectului, fiindu-ne nouă, tuturor participanților, aduse în față dovezile clare ale efectelor negative și caracterul nociv al socializării artificiale.

Ca utilizator de social media, nu pot spune că perspectiva mea a rămas la fel. În același timp, nu pot spune că petrec la fel de mult timp în lumea simulată, care m-a făcut să mă detașez de lumea reală. Am învățat să disting corect între “visul” reprezentat de social media care sedează realitatea și între viața pe care evitam s-o trăiesc în adevăratul sens al cuvântului. De asemenea, urmând scopul proiectului, o foarte mare parte a activităților a fost desfășurată afară, departe de instagram, departe de facebook, departe de telefon însuși și… La început, tendința de a da scroll și de a verifica starea oamenilor pe care îi urmăream, oameni care par, de multe ori, ireali, a fost un impediment în a mă bucura de proiect. Atunci am conștientizat elementul de dependență care s-a strecurat în viața mea fără acordul meu, fără ca eu măcar să știu că m-am cufundat în întunericul unei dependențe.

Bineînțeles, “dependență” este un termen dur, un termen pe care nimeni nu și-ar dori să și-l însușească, dar noi am fost până în Miłków tocmai pentru a înfrunta această frică. Ceea ce cred că a constituit cel mai mare ajutor în acest sens este amalgamul de oameni care mă înconjura în permanență. Când există indivizi dispuși să vorbească, să petreacă timp cu tine sau doar să se afle în prezența ta, care mai este scopul unui mesaj scris? Care ar mai fi finalitatea unei postări care să reflecte cât de mult te distrezi, cât de bine te simți, dacă ai deja în jurul tău oameni care știu acest lucru, care trăiesc același lucru? Asemenea contexte există și în viața de zi cu zi, singura diferență fiind lipsa activităților care să-ți amintească faptul că social media poate fi un lucru nesănătos.

De atunci, am avut nenumărate momente în care m-am confruntat cu identitatea mea în realitate și cu felul în care aceasta apare pe social media. Am dezvoltat, cumva, toți o dublă-identitate, pe care o alternăm între cele două realități? Tocmai ce am numit și social media o realitate, căci tocmai în această realitate ireală ne refugiem cu toții. Am realizat, încă de când eram în Miłków, în natura unui sat de munte, faptul că ne donăm timpul unui lucru care nu există. Am investit în social media timp, sentimente, chiar și o anumită parte financiară și o “sesiune de rehab”, dacă am putea caracteriza astfel proiectul, a fost de ajuns pentru a rupe legăturile dintre mine ca persoană și orice trăire ancorată online.

Un proiect Erasmus+ este echivalentul, în lecții învățate, a trăirii unui an întreg în societate. Poate fi cu adevărat copleșitor să sari peste cursul natural al experienței, dar cum timpul nu așteaptă, de ce ar aștepta experiența? Oamenii nu și-au împărtășit numai poveștile legate de social media, ci și poveștile de viață, chiar și “poveștile de moarte” sau pe cele care emană atât de multă speranță, încât am încercat să ne ascundem cu toții stările de șoc, de bucurie sau pe cele de compasiune care ne-au cuprins. Am încercat să ascundem acele stări tocmai pentru că suntem obișnuiți cu cea de a doua identitate, pe care începusem s-o expunem și în fața oamenilor noi, nu numai pe social media. Există acum atât de multe impedimente în comunicarea interumană, încât proiectul m-a făcut să mă simt ca un nou-născut, de parcă mai învăț o dată cum să simt, cum să vorbesc, cum să rezonez.

Așadar, m-am întors, cu greu, la realitate. Acest click a fost, pentru mine, un proiect Erasmus+, cu toate că pentru alte persoane poate fi doar simpla dezinstalare a unei aplicații, sau poate că acest click nu va apărea niciodată.

“Face to Face-Loading to Real Life” a fost, într-adevăr, un context de educație non-formală, în timp ce a fost și un stagiu involuntar de consiliere psihologică. M-am reîntors la realitate.

Balcan Ștefania